intr-o dupa-amiaza de duminica, Dumnezeu se plimba prin Piata Amzei in cautarea unui espresso stretto bun, bun ... ca la el acasa ...
intamplarea a facut, sa vada in spatele unor blocuri cenusii, un petec de Rai si chestia asta tare l-a mai bucurat.
in iarba verde si grasa, jilava si placut miroasitoare se harjoneau doi copii si rasetele lor umpleau aerul de sunete de clopotei si cantece de ingeri
a zabovit mai mult caci inima i se umplea de fericite privind spre cei copilasi, s-a asezat in pozitia lotus, si-a impins fesul turcesc si si-a potrivit kiltul pentru a arata cuviincios levitind si si-a zis:
dragi imi sunt copiii mei de-o potriva, dragi imi sunt, privindu-le joasa, ascultandu-le glasurile si simtindu-le parfumul de iarba agatat de glezne... atat de dragi incat as lua unul cu mine ... si pentru ca unul obosise, si-si tragea cu greu rasuflarea, si inima-l strangea de efort el a stiut ce va sa vie. A oftat si ... a mijit ochii, a murmurat un cantec frumos "De-as mai duce-o pana la toamna..." s-a atipit!
Atunci timpul a incremenit dand celor 2 copii mai multa vreme si spatiu de joaca.
Cand se va trezi Dumnezeu, viata va continua in termeni lumesti.
