Azi, dis de dimineata, foarte dimineata, la chemarea sub arme(le Canon si Nikon, scrise in ordinea performantelor :P) a comandantului de osti - Radu Badoiu, s-a adunat - de prin vai si de prin dealuri - o impresionanta armata de fotografi profesionisti, incolonati disciplinat in masinile lor cam bengoase, ceea ce dovedeste ca se traieste foarte bine din fotografie ( =)) ) s-am pornit spre fortaretele din jurul Bucurestiului. Am avut onoarea de a fi insositi si de domnul Cosmin Somesan - al de a "taiat si a spanzurat" la examenul de absolvire al cursului de fotografie Dalles - si de copilul de trupa Luca! (Luca nu te supara ca te-am numit asa, pt ca se putea si mai rau, daca-ti ziceam "sora sefa", ca "stuardeza" te-am facut? :D ). Deci, am plecat la oaste vreo 30-40-50-60 voluntari pusi pe fapte de vitejie.
S-am ajuns la fortul 9-10! Trebuie sa fac aici o pauza in povestirea mea, folosind acest ragaz si pentru a face trecerea spre registrul trist, dramatic si chiar tragic in care voi incheia povestirea.
= Eu sunt impresionata de istoria recenta. Faptul ca voi pasi si voi respira aerul pe unde a trecut cu putin timp in urma (timpul apreciat din punct de vedere istoric) de un barbat, de un tanar, de un copil aruncat in lupta pentru tara sa, ma cutremura. Sa calc pe-o caramida, sa urc pe-o scara unde au trait s-au murit niste oameni pentru Maine si pentru mine, mi se pare o experienta aproape metafizica. asa am ajuns acolo =
Si ce-am gasit? Bucurestiul, Romania! Multe, multe gunoaie (peturi, doze de bere, cutii de vopsea, pungi si plastice ... adica chestii cu adevarat perene) bine puse in valoare de graffitti "non-tema","non-sens"si "non=valoare", labartate si stridente pe peretii fortaretelor, pangarindu-le. Si printre ele pomisori infloriti alb si verde, costructii ciudate in pamant despre care nu va pot spune prea multe pentru ca nu era nimeni sa ne povesteasca, nicio inscriptie si - hai sa n-o lungesc -neintretinute, ABANDONATE! De bucuresteni, de autoritatile statului, de poporul roman.
Si atunci, vinovati, cu totii ne-am asezat pe jos, s-am plans!
Se pare ca Oanei i-a căzut aparatul prin gaura aia, nu? :)
RăspundețiȘtergereIar PET-urile, dozele de bere şi celelalte chestii de civilizaţie perenă sunt de la martirii de care pomeneai. Puteau şi ei, înainte să moară pentru Ţară şi Popor, să facă un pic de curăţenie pe acolo... :)
ai draptate marcel... o mizerie de nedescris... si manu a ramas prinsa sus... mii de scuze coana :)))
RăspundețiȘtergereDin pacate cam asa... gunoaiele alea "perene" vor rezista probabil mai mult decat zidurile incarcate de istorie, cu sau fara graffiti
RăspundețiȘtergerefaina prima imagine... de n-as sti, chiar as zice ca sta si plange
manuela, prima e meserie. a doua...realitate.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere@marcel - "niste tarani" :)
RăspundețiȘtergere@bogudan - eu sunt mereu prinsa "la mijloc", si cand nu, ma bag singura: cand sunt in vale, vreau si io-n deal, cand am ajuns, ma cer iar jos!
@ lavi & cata - Prima foto e si preferata mea, nici nu zici c-am facut-o eu, cam taiata in stanga ;)) ... este un omagiu adus oanei!
Waw! Ce se mai vorbeste pe-aci de mine si eu... ma lupt cu o galerie foto de la un eveniment.
RăspundețiȘtergereManuela, multumesc pentru omagiu. :D Nu m-a lasat inima sa nu te ajut.
Marcel, aparatul este bine sanatos ceea ce iti doresc si tie. :P
Cat despre fotografie ... imi place foarte tare. O pun la colectie.
@oana ... multumesc pt apreciere :)
RăspundețiȘtergereExcelenta prima fotografie. Mie mi-era ca pica acoperisul cu noi, ca nu era decat o placuta de beton toata crapata
RăspundețiȘtergere@ multumesc dragos :)
RăspundețiȘtergere