Os domnesc cu perje

"A lucrat pentru Securitate până la revoluție. În decembrie 1989 era propus pentru trecerea la un nivel superior al muncii informative la Directia a III-a, Contraspionaj. Ironia sorții, revoluția a pus capăt carierei unui turnător cu vocație și cu perspective.”

Pe Bălăceanu-Stolnici, l-am cunoscut la vremea cînd îşi punea iar cu mîndrie boier, adică după 89 şi habar nu am avut la vremea respectivă că, numai cu cîteva luni înainte se prezenta şi mai mîndru şi mai mînios ca „tova’şul Ionescu Paul sau

Laurenţiu”. Din fericire pentru mine, dar mai ales pentru el, deşi nu mai eram nici o tinerică şi nici o naivă la vremea respectivă, nu mi-am imaginat dimensiunile dezastrului din faţa mea, pentru că sigur i-aş fi tras o scuipătură pe monoclul cu ramă de aur, în acele vremuri fiind încă foarte revoluţionară. Era prin 1993. Dacă stau bine şi mă gîndesc, mă tem că nu ar fi fost foarte afectat, probabil că avea şoricul gros, avînd în vedere prin cîte a trecut alături şi pentru mojicii de securişti comunişti.

Oamenii ca Stolnici nu sînt nişte aleşi ai sorţii pentru că au trăit foarte bine indiferent de sistem boier-tovarăş-boier, în nişte vremuri cînd alţii din clasa lor socială au trăit pînă au murit boier-canal-cimitir sau boier-puşcărie-portar de fabrică (şi meditator de pian şi franceză, cum a fost domnul X profesorul particular al mamei mele). Oamenii ca Stolnici sînt „norocul chior” al propriilor lor alegeri, aşa cum alţii au fost „dezastrul”.

Cînd l-am cunoscut avea 70 de ani şi era un bătrîn seducător prin vorbă, port şi faptă. Era fără cusur, cum şi ce vorbea, cum îşi purta hainele, era dincolo de timp şi spaţiu. Oare? Ăn vreme ce ne povestea copilăria-i fericită şi elitistă, nu puteam să nu mă întreb totuşi „Dar tu ce-ai făcut de n-ai putrezit în puşcărie?”.

Povestea mistificată a boierului, aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_B%C4%83l%C4%83ceanu-Stolnici

Povestea tovarăşului, aici: http://www.evz.ro/europa-libera-top-5-cei-mai-scarbosi-informatori-ai-securitatii-1075381.html

Wok, Wok, Heroina, pardon #eroina

Poate n-aş fi scris despre această „pesă” dacă n-ar fi fost contextul politic actual, în Republica Moldova este criză politică. Desigur că habar nu am ce-nseamnă asta, din două motive, pentru că nu ştiu în general ce este o criză politică, pentru că, de exemplu, am trecut prin cîteva în România în ultimii ani şi zău dacă am văzut vreo diferenţă faţă de perioadele stabile din punct de vedere politic, şi, al doilea motiv, habar n-am ce se-ntîmplă în Moldova.

Românii, mari patrioţi şi iubitori de neam (deci şi de moldoveni) tac mîlc, nicio vorbă, nici la teve, nici pe net, nici pe reţele de socializare, nici pe stradă, nici la serviciu, nici în bloc. Chitic. Ai spune că ţărişoara asta artificial creată s-ar afla la ani lumină de noi şi că orice s-ar petrece acolo ne-ar afecta mai puţin decît exploziile solare şi că locuitorii ei se-nrudesc mai curînd cu indienii cherokee decît cu noi. Rectific, dac-ar fi piei roşii am fi fraţi şi prin ei şi cu nord-americanii. Zici că-s pecenegi, atît de tare ne pasă de ei şi de viitorul lor.

Cam atît despre minunatul popor român, cel mai curajos dintre daco-geto-creştini şi despre înfloritoarea şi iubitoarea de fii, România, leagănul civilizaţiei minim europene, grădina Maicii Domnului, centrul energetic universal, portal şi tot aşa.

Ş-acum să cîntăm un cîntecel, glăsuit de Carlasdrims, cînd în română, cînd în engleză, dar continuu cu accent moldovinesc. Dacă melodia e amuzantă, spre hilară prin versuri, videoclipul e nerecomandat celor care vor să rămînă romantici d-ăia cu ciocolată, jacuzzi cu spume şi lenjerie din dantelă neagră pe sub fusta pînă la genunchi şi bluza cu mîneci lungi.

M-ai minţît cu vorbe’/ Mi-ai aflat secretele/ Şî ca un haţ ai intrat sub pelea mea/ Ştii de-o vreme fietile/ Fietile cochetile/ Nu mai pot, da’ tu da, sub pelea mea/ Şî ştii/ Eu ti rog sa nu ma faşi prostii/ Eu nu-s prost/ dar mă tiem cumva/ Di tini, di mini, di noi/ Pentru că tu ieşti sub pelea mea/ Wok, heroina/ Wok, Wok, heroina/ Wok, heroina mea. Pardon hop,#eroina.

Promisiunea, acest bănuţ găurit.

Promisiunea, în general, poate fi privită ca o monedă de aur (de schimb). Are valoare în sine, are două feţe, una îl reprezintă pe autor, cealaltă pe beneficiar şi cum poate fi făcut în rău sau în bine, aduce beneficii sau pagube ambilor.

Dar să vorbim numai despre cea cu bune intenţii, cea care este mesagerul faptelor bune. E drept că-s mai multe promisiuni pe piaţă decît fapte, de unde şi inflaţia.

Există o promisiune anume, care e cel mai uşor de făcut şi cel mai greu de ţinut, promisiunea făcută ţie însuţi, motiv pentru care ea arată ca un bănuţ găurit prin al cărui orificiu se scurg bunele intenţii şi prin care te inundă frustările.

Nu e zi de la Dumnezeu să nu ne promitem ceva. Sau poate că mai e cîte una pe ici pe colo, de obicei cele în care sîntem prea luaţi cu treaba pentru a mai avea timp să ne mai şi pese de ce facem sau cum facem, cînd ne spetim muncind. Dar, în rest, cum arată o zi de lîncezeală, cînd ştii c-ar trebui să faci aia şi aia şi totuşi stai cu ochii pe geam, pe pereţi sau pe facebook? Sau cum este o zi de mahmureală? Sau cum este o zi în care ţi-ai făcut curaj să te urci pe cîntar? Groaznică, dar cum „speranţa moare ultima” numele ei va fi Promisiune. Într-o oră mă apuc de. De mîine. De luni. De la întîi. De la anul. Promisiuni, promisiuni, parole, parole, parole.  

Din păcate dintre toate promisiunile din lume cele mai greu de ţinut sînt cele făcute nouă, de ce? Poate pentru că ne stimăm cel mai puţin, poate pentru că părerea noastră despre noi înşine este oricum una destul de proastă. Sau poate pentru că sîntem excesiv de toleranţi şi îngăduitori cu noi şi cu neseriozitatea noastră. Dacă nu-ţi ţii promisiunea faţă de cineva imaginea ta poate fi ştirbită, scade automat, desigur, şi respectul de sine. Plus că mai merge şi vorba prin tîrg. Atunci cînd e vorba de tine, secretul poate fi păstrat cu sfinţenie, nimeni nu va afla că nu eşti parolist sau că nu ai pic de voinţă, pic. Eşti tu cu tine. Exact atunci apare frustrarea şi regretele devin dureroase. Zic bine?

19.01.2016 Adevăr sau provocare. Tren sau gară?

Nu ştim şi nu vom şti niciodată dacă destinul este implacabil. Punct. Dar depinde de fiecare în parte dacă stăm cuminţei pe o băncuţă în gară, ca o băncuţă în gară, ca o gară, aşteptînd ca evenimentele să vină peste noi, precum intră acceleratu-n staţie şi, eventual, să muncim toată viaţa la un mers al trenurilor, cu toate sosirile şi plecările predictibile şi cu shimbări de orar de ultim moment, sau, sau sîntem însuşi trenul care călătoreşte oprind din gară-n gară, nici măcar în toate. Şi nu mă refer aici la iubire şi la relaţiile din cupluri, mă refer la tot ceea ce se petrece cu noi într-o viaţă.

Cînd mi-a venit ideea asta, evident că primul lucru m-am întrebat, ce-s eu, tren sau gară? Cum primii 50 de ani mi i-am petrecut aşteptînd schimbarea, mi-a fost uşor să concluzionez „Gară”. Nu ştiu dacă descoperirea asta ar trebui să mă nefericească neapărat. Chiar nu ştiu dacă-i vreo scofală să fii mereu în mişcare, să schimbi mereu decorul, să alternezi peisajele. Probabil că viaţa pare mai lungă şi mai bogată, probabil că e şi mai obositoare, dar, pe undeva poate fi şi mai superficială. În goană fiind nu mai ai timp de meditaţie, nu mai timp nici de contemplarea clipelor care merită transformate în veşnicie prin păstrarea lor în memoria afectivă. Nu ştiu nici dacă-i aşa bine să fii gară, de fapt, depinde de tine să ştii să iei lucrurile aşa cum vin şi să extragi tot ce e mai bun, mai folositor din ele şi, cel mai complicat, lungile aşteptări dintre trenuri să le transformi în perioade de zidire sufletească.

Mi-am dat seama că-s o gară în aşteptarea lucrurilor bune pe care le proiectez cu ochii minţii pe panoul de sosiri sau a celor rele pe care încerc să le-mping de la spate spre alte destinaţii, astfel încît panoul de plecări să fie mereu greu. Să-mi rămînă în viaţă numai ceea ce merita aşteptat, să-mi rămînă şi linii goale pe care să tragă şi următoarele evenimente anticipate sau nu. Sînt o gară, aş fi vrut să fiu gara din Monte Carlo, dar sînt numai una din România, Bucureşti Nord.

18.01.2016 ANAF nu-ţi arată colţii

Drumurile vieţii te duc la maturitate prin locuri pe care n-ai vrea să le vizitezi/vezi niciodată, cel puţin în ţara asta. ANAF este unul dintre ele, poate pentru că sună mai curînd a Agenţia Naţională Antifraudă, cel puţin aşa l-am decriptat eu, pînă cineva m-a lămurit că nu-i aşa, decît Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. Circa Financiară suna mai familiar parcă sau mai „prietenos” cum e moda să se spună acum.

O dată la 3 luni trebuie s-o vizitez pe coana Agenţia din sectorul 1 şi, deşi n-aş spune că-i traumatizant dar ceva urme tot lasă. ANAF Sector 1 se află în clădirea nouă a Primăriei Sector 1 şi pare că scoşi din subteranele vechiului lor sediu de pe străzile cu nume de capitale, nu le prieşte. Încep să cred că-s ceva vampiri pentru că este evident că lumina nu-i avantajează şi nici nu le place. Prima aventură, uşa batantă este manuală, adică o împingi dacă vrei să intri sau să ieşi. Ideal ar fi să te sincronizezi cu cel care vrea să iasă sau să intre pentru că altfel s-ar putea să mori spănzurat cu propriul fular, aşa cum era să păţesc eu. Nici n-am intrat bine c-am vrut s-o iau înapoi convinsă fiind c-am greşit clădirea, căci o doamnă se plimba coafată şi rujată dar îmbrăcată comod şi cu papuci de casă. Spital, casă particulară? Nu, pentru că am dat iar nas în nas cu ea la casierie, acolo unde, dincolo de ghişeu nu se vedeau decît buclele, sprîncenele tuşate, buzele pictate şi inelele din aur puse pe degetele manichiurate ca la carte. Merg mai departe. La un birou un tip care părea din alt film, cu barbă şi cu aer autentic intelectual se uita preocupat în monitor. Am tras şi eu cu ochiul discret, era un desktop cu Naşul, de fapt cu Marlon Brando în Naşul. Am zis-o bine pe asta cu „din alt film”! Bulversată am luat ghişeele la rînd, toţi m-au uşuit cu gesturi scurte şi grimase scălîmbăite, arătîndu-mi fel de fel de afişe. Chestia asta m-a convins că-s vampiri, dacă ar fi zîmbit sau ar fi deschis gura cât să-mi dea o minimă indicaţie şi-ar fi desconspirat dinţii de lup. 

17.01.2016 Reciclarea ca înnobilare

Am o geantă obţinută din peturi din plastic, prin reciclare. Pe ea scrie, cumva cu făloşenie, „Pe vremuri am fost sticlă de plastic”. Aşa am interpreta în logica şi cultura noastră specific românească, un fel de „ce-am fost şi ce-am ajuns”.

În realitate lăudăroşenia pungii trebuie citită în altă cheie, cea a reciclării şi a depăşirii propriei condiţii exact în clipa în care eşti gata să renunţi, nu numai la ce visezi, ci şi la ceea ce eşti.

Pentru a nu părea exagerat de critică cu propriul meu popor, am să-ncep prin a-l scuza, înainte de a-l acuza cu vehemenţă. Risipa şi distrugerea îşi au probabil rădăcinile înfipte în sărăcie, lipsuri, foame (de orice) şi complexe de toate felurile. După o lungă perioadă de nevoi, cam cît toată istoria noastră de lungă, este inevitabil să nu te arunci precum găina-n boabe, în iluzia bogăţiei, să nu-ţi doreşti s-o risipeşti, s-o consumi tu pe toată, repede, repede, pînă nu se va termina de la sine.

Asta facem şi asta ne-ar fi motivaţia. Ne-am urcat pe scaun ş-am dat jos borcanul cu miere de pe raftul de sus. De teamă că cineva sau ceva ni-l va confisca iar, l-am păpat pe tot, cu tot cu maşini, case, plasme, ţoale, vacanţe şi multe portocale. Consumul a venit la pachet cu excesul şi cu (auto)distrugerea.

Din complexul sărăciei ne fălim acum cu risipa, pentru că sîntem bogaţi şi ne schimbăm maşina înainte de a se uza măcar moral, nu sortăm gunoiul, nici acasă, nici la serviciu, nu scriem pe hîrtie căcănie, reciclată, pentru că ne permitem coala albă, scrisă-ntr-un colţ şi apoi aruncată. Consumăm prin distrugere şi prin aruncare pe apa sîmbetei, pentru că ne permitem, pentru că sîntem avuţi fără să avem. Noi nu-nţelegem filozofia sacoşei din plastic, pentru că noi o sfidăm, e doar o amărîtă de geantă obţinută prin reciclare, un sehaş obosit, nici măcar de firmă.  Hm, noi ne permitem pungi de Mega, pungi de Bila, pungi de Lidl, pungi pe care să le folosim o dată, o singură dată ş-apoi la gunoi cu ele.

Dacă n-aţi înţeles, am scris despre vieţile noastre.

16.01.2016 Luna

Sau cum am fost răpită de omuleţii lăptoşi care locuiesc pe lună.

Dacă vreţi s-o luaţi ca pe-o fantezie, aşa să fie! Dacă vreţi să mă credeţi pe cuvînt că aşa s-a-ntîmplat, m-aş bucura, pentru că eu însămi nu mă prea cred.

S-a-ntîmplat pe vremea cînd eram – puţin spus – preocupată de chestii ezoterice/paranormale/spirituale/whatever. Probabil pentru că eram atît de prinsă în studiul şi experimentatul tuturor lucrurilor ciudate, efectele nu au întîrziat să apară, fie că erau reale sau numai închipuite. Dintre acestea am ales să povestesc azi despre o călătorie făcută într-o noapte pe Lună, călăuzită de nişte omuleţi lăptoşi cu aspect clasic de extratereştrii, cu ochii negrii şi mari, capul ţuguiat, piele ca de calamar. Este de la sine înţeles că totul a-nceput şi s-a sfîrşit în vis, astfel încît pot oricînd să mă eschivez de la a răspunde sincer şi clar unei întrebări tranşante, gen „Tu chiar crezi ce spui?”.

Era o noapte cu lună, plină şi-n fereastra mea cea fără perdele. O vedeam direct din pat, dormind cu faţa-n sus sau pe-o parte ş-am adormit privind-o. O priveam şi-i vedeam ochii exageraţi de mari, asemenea unui desen japonez, manga, cu zîmbetul resemnat şi trist, cu capul lăsat pe o parte, gata parcă să adoarmă şi ea. Eu iubeam oricum Luna, doar că, din noaptea respectivă, am început să-i iubesc şi micii ei locuitori. Sînt extrem de simpatici, aş putea crede că au chiar şi simţul umorului deşi nu prea am stat la taclale cu el, de fapt am comunicat numai telepatic, sînt prietenoşi, binevoitori şi total inofensivi. Aşa mici şi diafani cum v-am spus că sînt, au avut forţă să mă tracteze, unul de-un braţ, altul de celălalt, şi să poarte pînă la ei acasă, pe faţa nevăzută a Lunii. Aşa am avut ocazia să le văd locuinţele, care arată ca nişte blocuri bombardate, pline dă găuri, grote şi galerii, fără scări şi fără uşi. Probabil că nici nu au fost inventate, deplasarea lor făcîndu-se prin plutire. Nu am văzut niciun obiect, de unde am trans concluzia că şi postconsumismul le e străin.

15.01.2016 Legea atracţiei universale

Există mai multe legi ale atracţiei, începînd cu cea a mecanicii clasice, descoperită de Sir Isaac Newton şi care ne-a dat multora bătăi de cap în şcoală, uneora şi bătăi părinteşti în cap, apoi cea enunţată de cei care au virat-o sprea fizica cuantică şi care dac-o studiezi cu responsabilitate chiar că te bagă-n corzi (strings), dacă-o tratezi ca pe-o idee universal spirituală şi chiar religioasă poţi s-o suceşti cum vrei tu sau cum interesul tău, de orice natură ar fi el, îţi porunceşte. Aşa s-a ajuns la exploatarea ei pentru dezvoltarea personală cu toată pleiada de cursuri, cărţi, filme etc. care-i ţin isonul. De exemplu, pe un blog, care se numeşte chiar aşa Legea Atracţiei – despre viaţă, am citit că „Omul este cel mai puternic turn de emisie din univers”. Remarca asta m-a aruncat într-un univers paralel, aflat sub pămînt, pe linia de metrou ce duce spre Pipera, pe la ora 08.00 dimineaţa. Ciudat, nu? Nu. Într-un vagon două femei deja deciseseră „Nu sînt profesionişti. Aia e”. Păreau destul de obidite şi m-am gîndit că se referă la guvernul tehnocrat. Ei bine, nu! Alta era supărarea, pentru că de cînd au plecat de la proteveu nu mai seamănă cu ce a fost. S-au mutat toţi, că dacă s-a mutat producătoru’, normal că s-au mutat toţi, da’ numai e calitate. Păi cum era „Poftiţi la masă” la proteveu şi ce porcărie de emisiune e acu’, aici. De supărare nici nu s-a mai uitat una dintre ele, a plecat să dea zăpada din curte. Factorul X ar fi fost marfă dacă n-ar fi fost la Antena 1, ci la Pro Tv, de fapt, n-ai în general la ce să te uiţi, cu toate cele peste osută de programe, toate slabe. Şi nici nu şi-ar fi făcut abonament la toate, dar, pe una cel puţin, a obligat-o operatorul de cablu, că ea-şi dorea numai History şi programele de ştiinţă, dar a fost obligată să le ia pe toate. Dacă n-ar fi coborît la Aurel Vlaicu probabil c-aş fi aflat şi despre cum funcţionează legea atracţiei universale, aflat de pe un canal de ştiinţă, cum gîza este atrasă de floarea albastră sau musca de rahat. 

14.01.2016 Din prietenie,

Pe măsură ce scriu, îmi dau seama că, fără a fi neapărat ceea ce se numeşte un hater, textele mele sînt invadate de mizantropie. E o chestie care mă pune pe gînduri, nu ştiu exact dacă-mi cad măştile cînd scriu aici sau dacă, dimpotrivă, vreau să par ceva ce în realitate nu sînt. Poate că zîmbetul social din viaţa reală şi entuziasmul de pe reţele de socializare mă obosesc atît de mult încît am această jumătate de oră în care pot fi şi „aşa” fără a trebui să mă justific şi fără a mă scuza.

Azi, de exemplu, m-am trezit gîndindu-mă la prieteni, dar la genul ăla de „best friend” uşor intraductibil în română, pentru că el nu este numai cel mai bun, ci este o poziţie în sine, care nu poate fi ocupată decît de o singură persoană şi pentru un timp suficient de lung încît să-şi merite numele. Cam ca iubit, ce zic eu, chiar soţ! Evident întreaga teorie se aplică şi la feminin.

Ce este un prieten (best friend) orice numai rudă NU! mai ales una foarte apropiată mamă, tată, fiu, fiică şi bunici. În schimb, poate fi foarte bine comparabilă cu cea de soţ, deci afin. Asemenea tuturor relaţiilor interumane şi cea de prietenie se bazează pe conjunctură şi sentimente. Prin asta se diferenţiază, de altfel, de cea de rudă, pentru că nu sînt un dat, nu fac parte din destinul implacabil, dimpotrivă, depin de noi, de dorinţele noastre, de nevoile noastre, de toanele noastre.

Ce vreau să spun este că prietenia cu P Mare nu există, este o circumstanţă, uneori poate chiar o coincidenţă, în care cineva corespunde nevoilor noastre, nu numai afective şi spirituale, de cele mai multe ori acestea chiar nefiind predominante şi în care şi noi satisfacem necesităţile respectivului. Cam ca-n dragoste, îndrăgosteală, iar dac-ar fi să continuăm asemănarea, aşa cum iubirea se încheie uneori cu o căsătorie, tot aşa şi amiciţia duce la poziţia de „best friend, dar şi-ntr-un caz şi altul sublimul lipseşte cu desăvîrşire interesul fiind ca un izvor nesecat de iubire. Odată setea adăpată, unul din doi, va închide robinetul. 

13.01.2016 Bătrînii, pensionarii, bunicii

După eseul de ieri, mi-am dat seama că vreau să scriu despre „a fi rău” şi nu, aşa în general, ci despre capacitatea celor consideraţi ca aparţinînd unor grupuri vulnerabile şi/sau defavorizate.

Bătrînii. Aşa, luaţi la pachet, trebuie şi ne iubim bătrînii. De ce? Pentru că-s într-un fel bunicii noştri, pentru că au construit ţara pe care o avem acum, pentru că sînt neputincioşi şi bolnavi, pentru că sînt, cum altfel, decît bătrîni. Cam astea ar fi motivele pentru care, cel puţin în teorie, ne iubim şi respectăm bătrînii. Dacă ai dorinţa de a renunţa la această declaraţie cutumiară, vezi că, de fapt, nici tu nu-i prea iubeşti şi nici ei nu prea merită acest sentiment. Ş-atunci de ce spunem şi mimăm asta? Din ipocrizie.

Bătrînii de azi, presupun şi că şi cei de ieri şi de răsalaltăieri, nu-s precum Bunicul din basmul lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Nu-s buni, nu-s generoşi, nu-s empatici şi nici hîtri, decît în cazuri individuale şi, şi atunci s-ar putea ca imaginaţia noastră afectivă să ne joace feste şi să vedem ceva sublim, care, în realitate, nu există.

Nu vreau să le găsesc scuze numai pentru a-mi justifica ideile. Ştiu, ele există, sînt multe, sînt dureroase şi foarte serioase. Dar sînt scuze, atît, şi nu mă pot face să trec cu vederea răutatea specifică senectuţii, pentru că este una anume. Este agresivă dar neputinciasă, este săracă-n idei, de obicei puţine şi fixe, dar bogată-n epitete, este împiedicată în proteze dar vehementă, miroase a ceai de muşeţel dar şi a acru de transpiraţie, cere, cere, cere dar nu oferă niciodată nimic.

Bătrînii sînt cei care cheamă fără motiv de osută de ori pe noapte ambulanţa numai pentru că se simt singuri. Ei aburesc vizoarele, tocesc pervazurile şi înroşesc telefoanele fixe pentru a-şi reclama mai tinerii vecini. Ei izgonesc din faţa blocului copiii care bat mingea la ora cînd „lumea doarme” şi tot ei sînt cei care alungă în şuturi căţeii şi pisicile pripăşite pe la scări în zilele ploioase.

Desigur că nu toţi fac asta şi niciodată ai noştri.

12.01.2016 Despre „handicapul” creativităţii, spontaneităţii şi al originalităţii

Nu cred că veţi fi de acord cu mine cînd voi scrie că originalitatea, spontaneitatea şi creativitatea, dacă nu au fost rafinate în creuzetul alchimiei profesionale, sînt mai curînd defecte decît calităţi. Ele pot fi acceptate, ce spun eu, admirate de ceilalţi numai în măsura în care aduc beneficii posesorului: bani, poziţie socială, faimă.

Din nefericire, Curînd vor apărea şi invidia şi bîrfa, cu alte cuvinte, oricum o dai, nu-i bine cu lumea.

De ce spun asta? Pentru că pentru cel ieşit din normă nu există decît două statute: penibil/patetic sau div(ă)/marfă. E drept că de cele mai multe ori divul şi diva nu au nimic de a face cu creativitatea, aceasta fiind substituită de tupeu.

Lucrurile sînt mai complicate şi mai dureroase atunci cînd ne referim la copilăria celor dotaţi cu asemenea calităţi. Pe de o  parte vor avea de a face cu răutatea şi cruzimea celor de seama lor, pe de altă parte părinţii şi educatorii vor încerca să-l aducă pe linia de plutire, cea dreaptă. O vor face cu cele mai bune intenţii, pentru a-i proteja, pentru a-i ajuta să-şi găsească şi să acceptate normalitatea, undeva ascunsă în spatele orginalităţii şi creativităţii lor.

Mă gîndesc la un copil anume scriind aceste rînduri. Unul care nu este foarte talentat, foarte imaginativ, dar plin de o creativitate peste medie, potenţată de o bună intenţie excepţională. Este un „amuzant”, este un „jucăuş”, este un „vesel” şi mai mult decît toate este un „prieten” care vrea să-şi distreze colegii de şcoală, maimuţărindu-se, prefăcîndu-se că scapă lucrurile pe jos sau că se-mpiedică de trepte. Da, numai că aşa s-ar descrie el, ceilaţi rîd de el cu răutate, îl iau peste picior cu josnicie, deşi el crede că primeşte numai replici la fel de inspirate la jocul său, îl apostrofează cu „împiedicatule”, „caraghiosule” şi dacă ar cunoaşte cuvântul l-ar numi, desigur, şi „patetic”.

Învăţătoarea înţelege numai pe jumătate situaţia, partea cu care rezonează, răutatea şi deloc cu cealaltă, creativitatea. Şi va rezolva problema, cumva.

dreptul tău universal vs dreptul meu de minoritar – partea a VII-a

În ziua a VII-a pînă şi Dumnezeu s-a odihnit, eu rămîn neobosită. Am ajuns la una dintre cele mai mari nedreptăţi ce poate fi îndurată în lumea mea, dreptul universal al heterosexualului vs dreptul minoritar al homosexualului. Coşmar! Mi-e aproape imposibil să scriu, mă uit în jurul meu şi de sub masca imobilă a condescendenţei răzbate privirea hîdă a homofobiei. Da, românii sînt intoleranţi cu privire la homosexualitate şi nicio lege şi niciun demers oricît de subtil nu va schimba asta, cel puţin nu-n viaţa asta a noastră.

Ar trebui să-ncep cu biserica, nu? Avînd în vedere că 56,3% dintre români au încredere în ea, fiind în topul instituţiilor sociale şi private, cf unui sondaj Agerpress. Încredere că ce? C-o să te îngroape? Da, dar numai dacă ai loc de veci şi nu-ţi trăsneşte prin cap să ceri să fi incinerat. C-o să te creştineze? Da, dar numai dacă vii cu naşii de acasă. C-o să te cunune? Da, dar numai dacă mirele-i bărbat şi mireasa-i femeie. Ş-aici discuţia s-a-ncheiat, teoretic ar trebui să-nceapă dezbaterea, numai că biserica nu găseşte decît vorbe de ocară sau chiar blesteme pentru cei ce au ales să aibă ca partener o persoană de acelaşi sex. Nici măcar de polemică nu lasă loc.

Societatea românească, academică sau analfabetă, bogată sau săracă, atee sau habotnică, în întregul ei, cu prea puţine excepţii de toleranţă reală, nu mimată, condamnă, dispreţuieşte şi izolează comunitatea gay. Nu este aşa? Am un singur argument pe care-l consider nu numai suficient, ci zdrobitor. De ce atunci cînd se vorbeşte despre cineva, oricine ar fi, un şef/coleg nou, o vedetă de cinema, un om politic etc. în prezentarea sa (desigur făcută numai în lipsă-i) se adaugă „da’ e homo.”, „e guy, ştiai?”, „păi dacă e pe invers d-aia...” şi aş putea continua într-un registru mult mai comun dar şi foarte trivial.

Dar tu, ai descris pe cineva şi ai pus, de obicei la final, un „e homo’, e lesbi’”, la fel de irelevant pe cît ar fi să adaugi „e bărbat, e femeie”? Dacă da, gîndeşte-te la asta data viitoare.

(va urma, cîndva)

dreptul tău universal vs dreptul meu de minoritar – partea a VI-a

Ş-am ajuns şi la fumători!

Sincer nu ştiu dacă populaţia matură a României este preponderent fumătoare sau nu. La prima vedere ar părea că nefumătorii deţin supremaţia, deşi s-ar putea să fie numai mult, mult mai vocali. Să pornim de la premiza că-s mai mulţi, mai ales pentru că provin din două categorii, cei de vocaţie, mai exact cei care nu au pipat niciodată şi ce-i convertiţi, adică înrăiţii care într-o dimineaţă, noapte, zi, clipă au ferfeniţit o ţigară sau un pachet întreg ş-au decis „Gata, de azi mă las de tutun!”. Zis şi făcut, bravo lor.

Mie-mi plac fumătorii, în primul rînd pentru decenţă, nu fac caz că susţin economia naţională plătind megaaccize, nu încearcă să convingă pe nimeni să fumeze pentru că este relaxant şi, după părerea mea, majoritatea au şi o personalitate mai puternică decît ceilalţi, inclusiv datorită faptului că, în ciuda tuturor presiunilor de toate felurile, refuză să se lase. Bravo şi lor!

Dacă lucrurile par destul de clare şi echilibrate în acest moment între cele două tabere, ele au degenerat la un moment dat cînd cu legea care interzicea (şi interzice)fumatul în locuri publice şi nu numai. Ei, au tras atunci aer curat în piept atuncii nevicioşii ş-au oftat prelung „În sfîrşit am intrat şi noi în rîndul lumii civilizate!”, de parcă numai asta ne făcea codaşi. Valurile zăgăzuite pînă acum de frustrare, revoltă şi răzbunare au rupt digul resemnării ş-au împorşcat cu vorbe mai mult sau mai puţin urîte dar plină de ură toţi fumătorii din mediul real şi virtual. Şi ţin-te! „Hăă, hăă, voi, din pricina cărora murim noi!” Fumătorii pasivi, nefumătorii activi s-au aruncat asupra bieţilor fumători de parcă atunci li se revelase acest adevăr relativ.

Acest val eu l-aş numi valul turmei, valul mimetismului, valul circular creat de o mărgiă aruncată într-un pahar cu apă, adică ceva gratuit şi inutil. Dar ce e val, ca valul trece.

Acum e linişte deşi încă se fumează în bodegi şi crîşme. Poate că-şi conservă energia pentru luna februarie cînd legea va fi aplicată.  

(va urma)

dreptul tău universal vs dreptul meu de minoritar – partea a V-a

Din punct de vedere vizual şi estetic trăim în cea mai anostă şi insipidă lume posibilă. Acum am să mă refer numai la aspectul vestimentar – încluzînd aici şi podoaba capilară, accesoriile şi „makeup”-ul (neologism inutil românesc) – ca o victimă a postconsumismului şi globalizării.

Pare evident pentru oricine că, exceptînd Coreea de Nord şi încă o duzină de state, singurul criteriu prin care ne putem diferenţia ca aspect este banul. În rest, cu ochii cît cepele pe site-urile de ţoale, încălţări şi gablonţuri, cu urechea ciulită la „experţii” în domeniu, gen Dana Budeanu sau Iulia Albu,ne îmbrăcăm, ne pieptănăm, ne încălţăm în „tendinţe” fie că o facem de la Bucureşti, Tulcea sau orice cătun cu acoperire gsm, al cărui nume, chiar nu am de unde să-l ştiu. Rămîne o deosebire, banul, pentru că, nu atît calitatea, cît firma, brand-ul cum s-ar zice pe româneşte, face diferenţa. N-am să vorbesc aici despre educaţie, despre bun gust, despre adevăraţii consultanţi în materie de faschion, cum ar fi Maurice Munteanu, pe care aproape că-l ador, pentru că are şi umor.

Dar tatuajele? În afara faptului că există progres şi tendinţe şi în materie de tattoo, mai există şi o rezistenţă universală la acest mod de a-ţi exprima personalitatea. Pentru că, recenzînd înclusiv aborigenii din Papua Noua Guinee, mă tem, că rămînem – puţin spus – minoritari la nivel mondial. Trist. Trist chiar şi numai pentru diversitate. Ce ştiu că-n SUA ar fi cam 14% conform http://www.statisticbrain.com/tattoo-statistics/. Nu e de neglijat faptul că atunci cînd mă refer la tattoo exclud tatuajele din domeniul cosmetic ca fiind altceva.

Ca o femeie tatuată ce sînt, nu înţeleg de ce să fiu discriminată de cei care au ales de a nu se tatua. De ce jobul într-o bancă presupune să nu-ţi laşi „mizeriile” la vedere, de ce un asistent maternal va fi eliminat din start pentru că poartă un „stigmat”, de ce medicul bătrîn care se uită chiorîş la tine, zicînd aşa „sigur ai hepatică C”, de ce toate acestea? O altă întrebare fără de răspuns.

(va urma) 

dreptul tău universal vs dreptul meu de minoritar – partea a IV-a

Este dreptul fiecărui părinte să-şi crească odrasla aşa cum crede, să-i facă educaţia prin metode aflate în armonie cu propria experienţă din copilărie, nivelul intelectual şi chiar material. Atît timp cît respectă legile statului şi pravila bisericească, adică „îţi rup oasele”, „îţi mut gura la spate” şi chiar „te omor cu bătaia” rămîn numai nişte vorbe, pare că totul e în ordine în ţara asta. Este dreptul lor, de data asta NU universal – Norvegia? – ci numai românesc, un drept care intră uneori în conflict cu dreptul meu de minoritar fără copil.

Mi s-a-ntîmplat, din păcat NU o dată să asist la exercitarea dreptului de părinte, acela de a-i reaminti copilului său, că el l-a făcut, el îl omoară. E drept, vorba vine, da’ o palmă peste gură tot i-a dat. Acolo, între rafturile dintr-un magazin sau pe holul spitalului, în scara de bloc sau pe stradă am asistat la asemenea scene. Era dreptul persoanei respective să-i facă educaţia cum vrea? Am intervenit de fiecare dată, aşa cum am intervenit cînd un animal a fost rău tratat, pentru că da, pun egal între om şi animal. Mereu mi s-a dat replica „Ce te bagi? Ştii tu cum se creşte un copil?” Poate nu ştiu, dar ştiu că am dreptul să nu asist la asemenea scene, fă-o la tine-n casă, acolo Dumnezeu cu mila, dar nu în faţa mea!

Nici de puţine ori s-a-ntîmplat să-mi urle nişte copii în cap. Fie că eram la mare, la munte, în parc, de fapt oriunde erau copiii, apărea şi unul care făcea ca toţi dracii, care deranja. Nici în asemenea situţii nu pot să-mi ţin gura, pentru că opusul abuzării unui copil este răsfăţarea lui excesivă. De astă dată replicile au sunat aşa „Da’ cine eşti tu să mă-nveţi pe mine? I-a uite-o, dragă, nesimţita!”. Mda, pe fond are dreptate, numai c-aş prefera să urle ca Tarzan, şi ea şi odrasla, oriunde dar nu în faţa mea!

Mai există o situaţie în care iau atitudine, atunci cînd părintele-şi „hrăneşte” copilul cu Coca Cola, Pepsi sau alte chimicale. Poate e dreptul tău de părinte să-ţi otrăveşti copilul, dar nu în faţa mea!

(va urma)   

dreptul tău universal vs dreptul meu de minoritar - partea a III-a

Românii sînt mare iubitori de animale, poate că printre cei mai mari din lume. Lor le plac cam toate vietăţile, cu o singură condiţie: să fie comestibile. Ar mai fi una, să şi le permită-n farfurie. Dacă „să moară capra vecinului” vi se pare un proverb definitoriu pentru acest generos popor, cred că cireaşa de pe tort în domeniu ar fi remarca, urmată de o hăhăială inteligentă „cea mai bună legumă, tot porcul rămîne”. Cînd slobozeşte vorba asta un bărbat, pare că e o afirmaţie legată de propria virilitate.

Şi eu sînt româncă şi şi eu iubesc animalele, dar nu le mănînc burta, ceafa, maţul sau adidasul. Eu le iubesc aşa, în viu, fie că e vorba de porc sau de pisică. Despre cîini chiar nu aş vrea să vorbesc acum şi aici, e prea sensibil subiectul. Dar trebuie să fi observat toată lumea că de cînd cu hingheriada sîngeroasă s-au înmulţit pisicile. Ai spune că este un lucru bun, mai puţin perioada de rut, pentru că stîrpesc şoarecii şi şobolanii de pe lîngă orice casă a omului. Bine, cîinii omorau şobolanii! Oricum pisicuţele-s inofensive, drăguţe şi dacă-s prea prietenoase, un şut bine plasat le taie din elan. Nu ne interesează dacă au ce mînca, dacă vara mor de sete sau dacă mor în general de vreo boală, nu e treaba noastră de rasă superioară. Pot să moară şi-ngheţate! Ghinion de neşansă, de climă temperat continentală, adică şi cu iarnă. Dacă se întîmplă vreo doi ciudaţi care le fac nişte căsuţe pe care le instalează în intrîndul de la scara blocului, pentru că e mai ferit locul, pînă dimineaţă se găsesc nişte vecini normali care distrug căsuţa. Şi tot aşa. Dacă ciudatul se va plînge asociaţiei de proprietari că cineva-i strică jucăria, va afla, cu stupoare sau nu, că deja a fost reclamat de juma’ de scară pentru fapta sa, aceia de a băga miros de pisici în scară. Culmea e că dacă treci prin dreptul uşii lor, normalilor, din casă iese un parfum fie de mucegai şi afanisit, fie de cîrnaţi carbonizaţi, fie de parfum din trandafiri bulgăreşti, şi-n general foarte tare a băşini de orăşean.

(va urma)

dreptul tău universal vs dreptul meu de minoritar - partea a II-a

2. Vecinul șef de scară, sau nu, administrator/preşedinte de bloc sau nu, pensionar sau nu, dement sau nu, ba da, măcar puţin. El, vecinul şi-a extins proprietatea în nume propriu, dar şi familial, amical şi „vecinal” cu mult peste ceea ce deţine prin acte şi bun simţ orice proprietar de casă sau apartament. Al lui este acel blestemat de trotuar din faţa imobilului, pentru că el vrea ca sub fereastra lui (de multe ori de la etajul +4) să fie o oază de linişte, aer curat fără noxe, fără niciun fel de poluare, în general, inclusiv fonică. Ce face un asemenea vecin sau vecin al prietenului pe care-l vizitezi, sau vecinul părinţilor etc. face ce face exact ceea ce consideră el de bun simţ, cumpără o plăcuţă cu „Parcarea interzisă” şi eventual şi un text ajutătorul dedesupt, dacă nu eşti destul de ager la mine şi să pricepi din prima că nicio maşină nu are voie să stea pe trotuarul lui, al scării lui, a gardului lui. Acum, dacă eşti atît de nesimţit şi să nu respecţi „rugămintea”, nu-ţi rămîne decît să suporţi consecinţele. Punguţa cu zaţ de cafea. Felia cu pîine cu unt. Ciolanul din ciorbiţa de văcuţă. Ciulamaua de pui expirată. Uneori, dacă-l prinzi într-o zi proastă chiar nişte vopsea. De ce toate astea pentru că, pentru că este dreptul lor universal de locatari vs dreptul tău minoritar de vecin al lor, dar unul cu defect, maşina.

Vecinul şef de scară, administrator, preşedinte de bloc, pensionar, dement desigur că are şi el un hîrb, ceva din anii ’80, cumpărat în 90 şi parcat pentru eternitate înainte de 2000, pe locul LUI de parcare, închiriat, cu acte-n regulă, de la primărie, contra unei sume modice, contract pe care şi-l reînnoieşte an de an de an de an. Locul este clar semnalizat, cu numărul scris pe asfalt, cu plăcuţă şi cu, chit că nu mişcă bestia niciodată. Doar o mai gîdilă puţin pe la motor, o mai porneşte, o spală. Desigur că, acestea fiind scrise este imposibil să-i violezi dreptul lui universal la locul de parcare personal pentru că maşina aia nu se mişcă niciodată. Nech.

(va urma)

dreptul tău universal vs dreptul meu de minoritar - partea I

Ştiu că rîndurile mele vor trezi multe reacţii adverse, dar dacă măcar un cetăţean cade puţin pe gînduri înainte de a se încrunta, a înjura cu voce tare sau a blestema în gînd, înseamnă că demersul meu şi-a atins ţinta: mintea!

Înainte de a teoretiza, poate pentru a mă face mai bine înţeleasă voi da cîteva exemple de „drepturi universale” pe care eu le citesc de multe ori în cheia intoleranţei.

1. Nu ştiu care este raportul pietoni vs automobile, motoare, scutere, dar cu singuranţă persoanele care merg teoretic pe jos sînt cu mult mai multe. Spun teoretic pentru că aici e deja o întreagă discuţie, pentru că în kilometrajul lor predomină drumurile parcurse cu autobuzul, tramvailul, troleul, taxiul şi metroul. Ceea ce este ultraevident este că pietonii consideră că trotuarul le aparţine. Dacă ar fi aşa, ar trebui să se numească „trotuarişti”, aşa cum bicicliştii şi-au tras numele în urma posesiei unie biciclete şi a unei ireale piste speciale. Dar nu, ei se numesc pietoni şi sînt foarte convinşi că-s proprietarii de drept a tuturor trotuarelor, indiferent de lăţimea lor. Şi aici apare intoleranţa lor faţă de posesorii de maşini. Ei nu empatizează niciodată cu problemele şoferilor, nici măcar cînd se află cu toţii-n trafic. Cu atît mai puţin în problema locurilor de parcare. Nu, ei ştiu că, indiferent de cît de îngust sau de lat este, trotuarul le aparţine, în exclusivitate. Aşa că, dacă întîlnesc un automobil pe „proprietatea” lor şi îi obligă să facă un pas la stînga sau să-şi frece fundul preţios de un pom sau gard, să te ţii blesteme, înjurături, ştergătoare ridicate, chei trase pe portieră etc. Pe ei îi deranjează maşinile, indiferent dacă sînt cele care descarcă alimente, pe care tot ei le vor îngurgita, că e curierul care îi aduce unui confrate de-al lui, tot pieton, plasma, nu contează că-i a vecinului, cel care, mergînd cu maşina, îi asigură lui un confort sporit în autobuz, prin lipsa unui călător în plus. Nu, este dreptul lor universal, ei sînt regii şi reginele trotuarelor.

(Va urma)

Biriş, this ghostbuster al guvernului Cioloş

„Cum poți să zici "am trăit fără niciun venit" timp de șase luni? Ce ai făcut? Ai vânat, ai săpat după rădăcini? Cum ai putut să trăiești șase luni fără să câștigi nimic? Nu cumva vorbim nu de faptul că nu ai câștigat, ci de faptul că nu ai declarat? Și atunci pentru persoanele care timp de șase luni nu au avut niciun venit s-a introdus obligativitatea să plătească 5,5% din salariul minim brut pe economie, adică 57 de lei pe lună, pentru asigurarea de sănătate”
A venit vremea ca România să fie şi ea pe primul loc la nivel mondial printr-o avuţie nemaiauzită şi, desigur, nemaivăzută, numărul de fantome la mia de locuitori plătitori de biruri la stat. I-a numărat Biriş, acest temut ghostbuster şi i-au ieşit 3 milioane de fantome. Coincidenţă sau nu, tot 3 milioane de persoane nu există din punct de vedere fiscal, adică acea masă critică - i-am putea spune aşa - care nu are nici una de-un leu din salariu, pensie, şomaj, ajutor social etc. şi care continuă să se autoîntreţină de parcă ar fi o reacţie în lanţ a materialelor radioactive. De fapt, explicaţia e mai puţin fantezistă şi metaforică şi ne-o dă tot Biriş „Vrem să mai scoatem un pic la lumină... Vor avea o surpriză cei care nu declară. Va fi foarte scump să nu te conformezi". Să fii tîrît în lumină, să declari ce eşti, să te conformezi? 
M-am prins, ăştia-s vampiri! Avem 3 milioane de vampiri care sug sîngele statului truditor, care secătuiesc de sîngele proaspăt, instalaţiile (recunoaşteţi expresia) aparatului de stat. 

Deci Dracula n-a murit!
https://www.youtube.com/watch?v=BhMQfYKb5UE

my facebook friends list

În seara asta aş fi vrut să scriu, cu cele 2016 semne avute la dispoziţie, despre altceva. Ceva destul de interesant, după părerea mea cea subiectivă, dar care va fi amînat pînă mîine seară, asta dacă nu intervine o altă „urgenţă”, ca cea de azi.

Bref, eu mi-am făcut fb cît de tîrziu a fost omeneşte posibil, spun „omeneşte” pentru că „Homo sum, nihil humani a mealienum puto” vorba cuiva, mai ales adicţiile. Pentru că ştiu că-s slabă de înger, nu am vrut să intru pe fb, cum nu am vrut să trag coca pe nas, nici măcar de curiozitate, că poate-mi plăcea. Cînd fb-ul a devenit sarcină de serviciu, a trebuit să-mi fac şi cont personal. Din fericire nu lucrez pentru un „dealer de drogue”, ca să trebuiască să gust marfa înainte de livrare, că nu ştiu ce mă făceam.

Revenind, devenind eu facebookistă am făcut nişte reguli pe care urma să le respect mai ales eu, dar şi prietenii mei. Printre acestea, totală transparenţă: toate catralioanele de utilizatori fb au acces pe pagina mea, pot da like, share, mă pot tăgui, pot comenta, mă pot înjura, îmi pot da mesaje, mă pot adăuga în grupuri, din care apoi eu să ies etc. Altă regulă, să nu refuz „cererile de prietenie” cum ziceam noi pe vremea pionieratului, decît în situaţii speciale, cred că înţelegeţi la ce mă refer. De asemenea, am avut curajul să-mi scriu şi data naşterii cu tot cu an. Ee? Aşa am ajuns să am azi 2711. Vă puteţi imagina că toată floarea cea vestită este la mine-n listă, de la scriitori, actori, arhitecţi, doctori etc. pînă la persoane care au cam chiulit de la şcoala primară, mai ales cînd se studia cum face pisica „miau” sau „mi-au” şi chiar unii care se exprimă numai prin share şi emoticoane. De ce scriu despre asta. Pentru că azi, în urma întîmplării despre care nu vreau să scriu şi aici, am scris pe fb, mi-am dat seama de ce e Zuckerberg aşa bogat. E vremea ca oamenii de ştiinţă, mai ales psihologi, sociologi, chiar antropologi, filologi, istorici, politologi etc. să se apuce serios de studiat, dacă n-au purces deja.

Pe mîine. 

Cele mai frumoase zece cuvinte în limba română

„Spune-mi care sînt cele mai frumoase 10 cuvinte în limba română ş-am să-ţi spun cine eşti”, s-ar traduce şi adapta textul din foto. Continuînd ideea de ieri, referitoare la obligativitatea fiecărui român de a-şi respecta, cultiva şi ocroti limba maternă, m-am gîndit la o provocare, ceva care să ne ofere pretexul de a zăbovi, mai în glumă, mai în serios asupra bogăţiei propriului vocabular, pentru că, desigur, nu putem aprecia ceva ce nu înţelegem/cunoaştem.

Există riscul de a confunda termenul cu conţinutul (da ştiu, spuneţi că-i cacofonie, dar dacă nu e? Pentru că nu ştim exact ce-i cacofonie şi ce nu dar strecurăm un „şi” după ca, aşa preventiv şi unde trebuie şi unde nu, de multe ori cu un rictus intelectual), mai exact nu ceea ce exprimă cuvîntul trebuie să ne încînte, ci muzicalitatea fonemelor, fără a ţine cont de semnatică, a morfemelor, a vorbei.

Cele mai frumoase zece cuvinte româneşti pentru mine sînt, fără a exista o ierarhie a valorilor: brînduşă, peltic, meteahnă, văzduh, clipă, zarzără, osteneală, (dar şi) tihnă, tăcere, odor. Ştiu că unele-s la un pas de a fi considerate arhaisme, altele-s regionalisme şi niciun neologism, dar nu a fost ceva deliberat, pur şi simplu îmi plac cuvintele neaoş româneşti, pentru că altminteri (mmm, ce frumos sună!) m-aş bucura de: restaurant, biscuit, sutien, uichend, livingrum etc. Şi totuşi, maus chiar mi se pare drăguţ, nu numai util.

În încheiere, vreau să marchez în „jurnalul” meu că azi a murit George Alexandru, actorul de la Nottara, pe care nu l-am văzut niciodată jucînd, dar pe care l-am întîlnit într-o iarnă în Piaţa Amzei. Eram împreună cu un mare admirator al său, acesta a spus cu afecţiune şi emoţie „Mare golan, Georgică Alexandru”. Avea un ochi vînăt rău, iar prietenul meu îl cunoştea destul de bine pentru a-nţelege corect situaţia în care artistul s-a pricopsit cu vînătaia. N-aş vrea să credeţi că-l denigrez post-mortem, dimpotrivă aş vrea să-nţelegeţi că nu a murit un actor – actoria e o profesie – ci un om. RIP

Pe mîine.

#2016semneîntre9şi10

Salut,

M-am întors.

De fapt, aruncîndu-mi un ochi pe textele şi fotografiile din blog, îmi dau seama că sînt o altă persoană. Una care, de exemplu, a-nţeles că folosirea diacriticelor nu este un moft, ci este o regulă obligatorie a scrisului, dacă nu vrei să fii „roman” agramat, superficial şi lipsit de respect faţă de limba maternă. În acelaşi timp am renunţat a mai scrie cu „î din a”, mai exact la vremea aceea foloseam „i din a”, în urma unei analize proprii, după ce am citit argumente pro şi contra, aparţinînd specialiştilor în ortografie, chiar dacă acest lucru îmi atrage periodic oprobiu cititorilor.

M-am lungit şi numărul de semne limitat (la 2016) mă obligă să enunţ laconic, intenţia mea ca, începînd chiar de azi, să-mi reîncep activitatea pe vechiul meu blog „Cana cu Cireşe” postînd un text de 2016 semne, scris între orele 9 şi 10 am sau pm şi-n care   să-mi concentrez, esenţializez  impresiile zilei, gîndurile, sentimentele, stările, concluziile, trăirile, rezultate din evenimentele petrecute în ultimile 24 de ore, fie că-s personale sau de aiurea.

Îmi propun să fac acest lucru în primul rînd pentru a mă disciplina. Ştiu, nu pare mare chestie, dar dacă-i aşa uşor, vă provoc s-o faceţi şi voi. Să vă văd! În al doilea rînd, cum spuneam şi mai sus, am ales un număr fix de semne (2016) nici mai mult, nici mai puţin, în ideea de a nu divaga, de a nu lăbărţa textul, dar şi pentru a evita o posibilă lene care m-ar putea face să scriu doar un haiku. Ideea am furat-o de la Florin Piersic Jr, „Ficţiuni reale”. În plus, voi posta şi o fotografie, un desen sau orice altceva „produs” de mine.

În încheiere, toate acestea se vor petrece public, pe un blog, pentru că numai aşa ştiu că voi fi conştiincioasă, atentă şi responsabilă de vorbele şi faptele mele. Dacă vă voi capta şi unora atenţia, asta e deja ceva ce ţine de orgoliu, acel mic demon cu care mă tot lupt şi căruia nu-i voi da satisfacţia de a scrie cu ipocrizie că nu-mi pasă dacă vă va plăcea sau nu cele citite. 

Pe mîine.

01/01/16