14.01.2016 Din prietenie,

Pe măsură ce scriu, îmi dau seama că, fără a fi neapărat ceea ce se numeşte un hater, textele mele sînt invadate de mizantropie. E o chestie care mă pune pe gînduri, nu ştiu exact dacă-mi cad măştile cînd scriu aici sau dacă, dimpotrivă, vreau să par ceva ce în realitate nu sînt. Poate că zîmbetul social din viaţa reală şi entuziasmul de pe reţele de socializare mă obosesc atît de mult încît am această jumătate de oră în care pot fi şi „aşa” fără a trebui să mă justific şi fără a mă scuza.

Azi, de exemplu, m-am trezit gîndindu-mă la prieteni, dar la genul ăla de „best friend” uşor intraductibil în română, pentru că el nu este numai cel mai bun, ci este o poziţie în sine, care nu poate fi ocupată decît de o singură persoană şi pentru un timp suficient de lung încît să-şi merite numele. Cam ca iubit, ce zic eu, chiar soţ! Evident întreaga teorie se aplică şi la feminin.

Ce este un prieten (best friend) orice numai rudă NU! mai ales una foarte apropiată mamă, tată, fiu, fiică şi bunici. În schimb, poate fi foarte bine comparabilă cu cea de soţ, deci afin. Asemenea tuturor relaţiilor interumane şi cea de prietenie se bazează pe conjunctură şi sentimente. Prin asta se diferenţiază, de altfel, de cea de rudă, pentru că nu sînt un dat, nu fac parte din destinul implacabil, dimpotrivă, depin de noi, de dorinţele noastre, de nevoile noastre, de toanele noastre.

Ce vreau să spun este că prietenia cu P Mare nu există, este o circumstanţă, uneori poate chiar o coincidenţă, în care cineva corespunde nevoilor noastre, nu numai afective şi spirituale, de cele mai multe ori acestea chiar nefiind predominante şi în care şi noi satisfacem necesităţile respectivului. Cam ca-n dragoste, îndrăgosteală, iar dac-ar fi să continuăm asemănarea, aşa cum iubirea se încheie uneori cu o căsătorie, tot aşa şi amiciţia duce la poziţia de „best friend, dar şi-ntr-un caz şi altul sublimul lipseşte cu desăvîrşire interesul fiind ca un izvor nesecat de iubire. Odată setea adăpată, unul din doi, va închide robinetul.