Promisiunea,
în general, poate fi privită ca o monedă de aur (de schimb). Are valoare în
sine, are două feţe, una îl reprezintă pe autor, cealaltă pe beneficiar şi cum
poate fi făcut în rău sau în bine, aduce beneficii sau pagube ambilor.
Dar
să vorbim numai despre cea cu bune intenţii, cea care este mesagerul faptelor
bune. E drept că-s mai multe promisiuni pe piaţă decît fapte, de unde şi
inflaţia.
Nu
e zi de la Dumnezeu să nu ne promitem ceva. Sau poate că mai e cîte una pe ici
pe colo, de obicei cele în care sîntem prea luaţi cu treaba pentru a mai avea
timp să ne mai şi pese de ce facem sau cum facem, cînd ne spetim muncind. Dar,
în rest, cum arată o zi de lîncezeală, cînd ştii c-ar trebui să faci aia şi aia
şi totuşi stai cu ochii pe geam, pe pereţi sau pe facebook? Sau cum este o zi
de mahmureală? Sau cum este o zi în care ţi-ai făcut curaj să te urci pe
cîntar? Groaznică, dar cum „speranţa moare ultima” numele ei va fi Promisiune.
Într-o oră mă apuc de. De mîine. De luni. De la întîi. De la anul. Promisiuni,
promisiuni, parole, parole, parole.
Din
păcate dintre toate promisiunile din lume cele mai greu de ţinut sînt cele
făcute nouă, de ce? Poate pentru că ne stimăm cel mai puţin, poate pentru că
părerea noastră despre noi înşine este oricum una destul de proastă. Sau poate
pentru că sîntem excesiv de toleranţi şi îngăduitori cu noi şi cu
neseriozitatea noastră. Dacă nu-ţi ţii promisiunea faţă de cineva imaginea ta
poate fi ştirbită, scade automat, desigur, şi respectul de sine. Plus că mai
merge şi vorba prin tîrg. Atunci cînd e vorba de tine, secretul poate fi
păstrat cu sfinţenie, nimeni nu va afla că nu eşti parolist sau că nu ai pic de
voinţă, pic. Eşti tu cu tine. Exact atunci apare frustrarea şi regretele devin
dureroase. Zic bine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu