16.01.2016 Luna

Sau cum am fost răpită de omuleţii lăptoşi care locuiesc pe lună.

Dacă vreţi s-o luaţi ca pe-o fantezie, aşa să fie! Dacă vreţi să mă credeţi pe cuvînt că aşa s-a-ntîmplat, m-aş bucura, pentru că eu însămi nu mă prea cred.

S-a-ntîmplat pe vremea cînd eram – puţin spus – preocupată de chestii ezoterice/paranormale/spirituale/whatever. Probabil pentru că eram atît de prinsă în studiul şi experimentatul tuturor lucrurilor ciudate, efectele nu au întîrziat să apară, fie că erau reale sau numai închipuite. Dintre acestea am ales să povestesc azi despre o călătorie făcută într-o noapte pe Lună, călăuzită de nişte omuleţi lăptoşi cu aspect clasic de extratereştrii, cu ochii negrii şi mari, capul ţuguiat, piele ca de calamar. Este de la sine înţeles că totul a-nceput şi s-a sfîrşit în vis, astfel încît pot oricînd să mă eschivez de la a răspunde sincer şi clar unei întrebări tranşante, gen „Tu chiar crezi ce spui?”.

Era o noapte cu lună, plină şi-n fereastra mea cea fără perdele. O vedeam direct din pat, dormind cu faţa-n sus sau pe-o parte ş-am adormit privind-o. O priveam şi-i vedeam ochii exageraţi de mari, asemenea unui desen japonez, manga, cu zîmbetul resemnat şi trist, cu capul lăsat pe o parte, gata parcă să adoarmă şi ea. Eu iubeam oricum Luna, doar că, din noaptea respectivă, am început să-i iubesc şi micii ei locuitori. Sînt extrem de simpatici, aş putea crede că au chiar şi simţul umorului deşi nu prea am stat la taclale cu el, de fapt am comunicat numai telepatic, sînt prietenoşi, binevoitori şi total inofensivi. Aşa mici şi diafani cum v-am spus că sînt, au avut forţă să mă tracteze, unul de-un braţ, altul de celălalt, şi să poarte pînă la ei acasă, pe faţa nevăzută a Lunii. Aşa am avut ocazia să le văd locuinţele, care arată ca nişte blocuri bombardate, pline dă găuri, grote şi galerii, fără scări şi fără uşi. Probabil că nici nu au fost inventate, deplasarea lor făcîndu-se prin plutire. Nu am văzut niciun obiect, de unde am trans concluzia că şi postconsumismul le e străin.