Os domnesc cu perje

"A lucrat pentru Securitate până la revoluție. În decembrie 1989 era propus pentru trecerea la un nivel superior al muncii informative la Directia a III-a, Contraspionaj. Ironia sorții, revoluția a pus capăt carierei unui turnător cu vocație și cu perspective.”

Pe Bălăceanu-Stolnici, l-am cunoscut la vremea cînd îşi punea iar cu mîndrie boier, adică după 89 şi habar nu am avut la vremea respectivă că, numai cu cîteva luni înainte se prezenta şi mai mîndru şi mai mînios ca „tova’şul Ionescu Paul sau

Laurenţiu”. Din fericire pentru mine, dar mai ales pentru el, deşi nu mai eram nici o tinerică şi nici o naivă la vremea respectivă, nu mi-am imaginat dimensiunile dezastrului din faţa mea, pentru că sigur i-aş fi tras o scuipătură pe monoclul cu ramă de aur, în acele vremuri fiind încă foarte revoluţionară. Era prin 1993. Dacă stau bine şi mă gîndesc, mă tem că nu ar fi fost foarte afectat, probabil că avea şoricul gros, avînd în vedere prin cîte a trecut alături şi pentru mojicii de securişti comunişti.

Oamenii ca Stolnici nu sînt nişte aleşi ai sorţii pentru că au trăit foarte bine indiferent de sistem boier-tovarăş-boier, în nişte vremuri cînd alţii din clasa lor socială au trăit pînă au murit boier-canal-cimitir sau boier-puşcărie-portar de fabrică (şi meditator de pian şi franceză, cum a fost domnul X profesorul particular al mamei mele). Oamenii ca Stolnici sînt „norocul chior” al propriilor lor alegeri, aşa cum alţii au fost „dezastrul”.

Cînd l-am cunoscut avea 70 de ani şi era un bătrîn seducător prin vorbă, port şi faptă. Era fără cusur, cum şi ce vorbea, cum îşi purta hainele, era dincolo de timp şi spaţiu. Oare? Ăn vreme ce ne povestea copilăria-i fericită şi elitistă, nu puteam să nu mă întreb totuşi „Dar tu ce-ai făcut de n-ai putrezit în puşcărie?”.

Povestea mistificată a boierului, aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_B%C4%83l%C4%83ceanu-Stolnici

Povestea tovarăşului, aici: http://www.evz.ro/europa-libera-top-5-cei-mai-scarbosi-informatori-ai-securitatii-1075381.html

Wok, Wok, Heroina, pardon #eroina

Poate n-aş fi scris despre această „pesă” dacă n-ar fi fost contextul politic actual, în Republica Moldova este criză politică. Desigur că habar nu am ce-nseamnă asta, din două motive, pentru că nu ştiu în general ce este o criză politică, pentru că, de exemplu, am trecut prin cîteva în România în ultimii ani şi zău dacă am văzut vreo diferenţă faţă de perioadele stabile din punct de vedere politic, şi, al doilea motiv, habar n-am ce se-ntîmplă în Moldova.

Românii, mari patrioţi şi iubitori de neam (deci şi de moldoveni) tac mîlc, nicio vorbă, nici la teve, nici pe net, nici pe reţele de socializare, nici pe stradă, nici la serviciu, nici în bloc. Chitic. Ai spune că ţărişoara asta artificial creată s-ar afla la ani lumină de noi şi că orice s-ar petrece acolo ne-ar afecta mai puţin decît exploziile solare şi că locuitorii ei se-nrudesc mai curînd cu indienii cherokee decît cu noi. Rectific, dac-ar fi piei roşii am fi fraţi şi prin ei şi cu nord-americanii. Zici că-s pecenegi, atît de tare ne pasă de ei şi de viitorul lor.

Cam atît despre minunatul popor român, cel mai curajos dintre daco-geto-creştini şi despre înfloritoarea şi iubitoarea de fii, România, leagănul civilizaţiei minim europene, grădina Maicii Domnului, centrul energetic universal, portal şi tot aşa.

Ş-acum să cîntăm un cîntecel, glăsuit de Carlasdrims, cînd în română, cînd în engleză, dar continuu cu accent moldovinesc. Dacă melodia e amuzantă, spre hilară prin versuri, videoclipul e nerecomandat celor care vor să rămînă romantici d-ăia cu ciocolată, jacuzzi cu spume şi lenjerie din dantelă neagră pe sub fusta pînă la genunchi şi bluza cu mîneci lungi.

M-ai minţît cu vorbe’/ Mi-ai aflat secretele/ Şî ca un haţ ai intrat sub pelea mea/ Ştii de-o vreme fietile/ Fietile cochetile/ Nu mai pot, da’ tu da, sub pelea mea/ Şî ştii/ Eu ti rog sa nu ma faşi prostii/ Eu nu-s prost/ dar mă tiem cumva/ Di tini, di mini, di noi/ Pentru că tu ieşti sub pelea mea/ Wok, heroina/ Wok, Wok, heroina/ Wok, heroina mea. Pardon hop,#eroina.

Promisiunea, acest bănuţ găurit.

Promisiunea, în general, poate fi privită ca o monedă de aur (de schimb). Are valoare în sine, are două feţe, una îl reprezintă pe autor, cealaltă pe beneficiar şi cum poate fi făcut în rău sau în bine, aduce beneficii sau pagube ambilor.

Dar să vorbim numai despre cea cu bune intenţii, cea care este mesagerul faptelor bune. E drept că-s mai multe promisiuni pe piaţă decît fapte, de unde şi inflaţia.

Există o promisiune anume, care e cel mai uşor de făcut şi cel mai greu de ţinut, promisiunea făcută ţie însuţi, motiv pentru care ea arată ca un bănuţ găurit prin al cărui orificiu se scurg bunele intenţii şi prin care te inundă frustările.

Nu e zi de la Dumnezeu să nu ne promitem ceva. Sau poate că mai e cîte una pe ici pe colo, de obicei cele în care sîntem prea luaţi cu treaba pentru a mai avea timp să ne mai şi pese de ce facem sau cum facem, cînd ne spetim muncind. Dar, în rest, cum arată o zi de lîncezeală, cînd ştii c-ar trebui să faci aia şi aia şi totuşi stai cu ochii pe geam, pe pereţi sau pe facebook? Sau cum este o zi de mahmureală? Sau cum este o zi în care ţi-ai făcut curaj să te urci pe cîntar? Groaznică, dar cum „speranţa moare ultima” numele ei va fi Promisiune. Într-o oră mă apuc de. De mîine. De luni. De la întîi. De la anul. Promisiuni, promisiuni, parole, parole, parole.  

Din păcate dintre toate promisiunile din lume cele mai greu de ţinut sînt cele făcute nouă, de ce? Poate pentru că ne stimăm cel mai puţin, poate pentru că părerea noastră despre noi înşine este oricum una destul de proastă. Sau poate pentru că sîntem excesiv de toleranţi şi îngăduitori cu noi şi cu neseriozitatea noastră. Dacă nu-ţi ţii promisiunea faţă de cineva imaginea ta poate fi ştirbită, scade automat, desigur, şi respectul de sine. Plus că mai merge şi vorba prin tîrg. Atunci cînd e vorba de tine, secretul poate fi păstrat cu sfinţenie, nimeni nu va afla că nu eşti parolist sau că nu ai pic de voinţă, pic. Eşti tu cu tine. Exact atunci apare frustrarea şi regretele devin dureroase. Zic bine?

19.01.2016 Adevăr sau provocare. Tren sau gară?

Nu ştim şi nu vom şti niciodată dacă destinul este implacabil. Punct. Dar depinde de fiecare în parte dacă stăm cuminţei pe o băncuţă în gară, ca o băncuţă în gară, ca o gară, aşteptînd ca evenimentele să vină peste noi, precum intră acceleratu-n staţie şi, eventual, să muncim toată viaţa la un mers al trenurilor, cu toate sosirile şi plecările predictibile şi cu shimbări de orar de ultim moment, sau, sau sîntem însuşi trenul care călătoreşte oprind din gară-n gară, nici măcar în toate. Şi nu mă refer aici la iubire şi la relaţiile din cupluri, mă refer la tot ceea ce se petrece cu noi într-o viaţă.

Cînd mi-a venit ideea asta, evident că primul lucru m-am întrebat, ce-s eu, tren sau gară? Cum primii 50 de ani mi i-am petrecut aşteptînd schimbarea, mi-a fost uşor să concluzionez „Gară”. Nu ştiu dacă descoperirea asta ar trebui să mă nefericească neapărat. Chiar nu ştiu dacă-i vreo scofală să fii mereu în mişcare, să schimbi mereu decorul, să alternezi peisajele. Probabil că viaţa pare mai lungă şi mai bogată, probabil că e şi mai obositoare, dar, pe undeva poate fi şi mai superficială. În goană fiind nu mai ai timp de meditaţie, nu mai timp nici de contemplarea clipelor care merită transformate în veşnicie prin păstrarea lor în memoria afectivă. Nu ştiu nici dacă-i aşa bine să fii gară, de fapt, depinde de tine să ştii să iei lucrurile aşa cum vin şi să extragi tot ce e mai bun, mai folositor din ele şi, cel mai complicat, lungile aşteptări dintre trenuri să le transformi în perioade de zidire sufletească.

Mi-am dat seama că-s o gară în aşteptarea lucrurilor bune pe care le proiectez cu ochii minţii pe panoul de sosiri sau a celor rele pe care încerc să le-mping de la spate spre alte destinaţii, astfel încît panoul de plecări să fie mereu greu. Să-mi rămînă în viaţă numai ceea ce merita aşteptat, să-mi rămînă şi linii goale pe care să tragă şi următoarele evenimente anticipate sau nu. Sînt o gară, aş fi vrut să fiu gara din Monte Carlo, dar sînt numai una din România, Bucureşti Nord.

18.01.2016 ANAF nu-ţi arată colţii

Drumurile vieţii te duc la maturitate prin locuri pe care n-ai vrea să le vizitezi/vezi niciodată, cel puţin în ţara asta. ANAF este unul dintre ele, poate pentru că sună mai curînd a Agenţia Naţională Antifraudă, cel puţin aşa l-am decriptat eu, pînă cineva m-a lămurit că nu-i aşa, decît Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. Circa Financiară suna mai familiar parcă sau mai „prietenos” cum e moda să se spună acum.

O dată la 3 luni trebuie s-o vizitez pe coana Agenţia din sectorul 1 şi, deşi n-aş spune că-i traumatizant dar ceva urme tot lasă. ANAF Sector 1 se află în clădirea nouă a Primăriei Sector 1 şi pare că scoşi din subteranele vechiului lor sediu de pe străzile cu nume de capitale, nu le prieşte. Încep să cred că-s ceva vampiri pentru că este evident că lumina nu-i avantajează şi nici nu le place. Prima aventură, uşa batantă este manuală, adică o împingi dacă vrei să intri sau să ieşi. Ideal ar fi să te sincronizezi cu cel care vrea să iasă sau să intre pentru că altfel s-ar putea să mori spănzurat cu propriul fular, aşa cum era să păţesc eu. Nici n-am intrat bine c-am vrut s-o iau înapoi convinsă fiind c-am greşit clădirea, căci o doamnă se plimba coafată şi rujată dar îmbrăcată comod şi cu papuci de casă. Spital, casă particulară? Nu, pentru că am dat iar nas în nas cu ea la casierie, acolo unde, dincolo de ghişeu nu se vedeau decît buclele, sprîncenele tuşate, buzele pictate şi inelele din aur puse pe degetele manichiurate ca la carte. Merg mai departe. La un birou un tip care părea din alt film, cu barbă şi cu aer autentic intelectual se uita preocupat în monitor. Am tras şi eu cu ochiul discret, era un desktop cu Naşul, de fapt cu Marlon Brando în Naşul. Am zis-o bine pe asta cu „din alt film”! Bulversată am luat ghişeele la rînd, toţi m-au uşuit cu gesturi scurte şi grimase scălîmbăite, arătîndu-mi fel de fel de afişe. Chestia asta m-a convins că-s vampiri, dacă ar fi zîmbit sau ar fi deschis gura cât să-mi dea o minimă indicaţie şi-ar fi desconspirat dinţii de lup. 

17.01.2016 Reciclarea ca înnobilare

Am o geantă obţinută din peturi din plastic, prin reciclare. Pe ea scrie, cumva cu făloşenie, „Pe vremuri am fost sticlă de plastic”. Aşa am interpreta în logica şi cultura noastră specific românească, un fel de „ce-am fost şi ce-am ajuns”.

În realitate lăudăroşenia pungii trebuie citită în altă cheie, cea a reciclării şi a depăşirii propriei condiţii exact în clipa în care eşti gata să renunţi, nu numai la ce visezi, ci şi la ceea ce eşti.

Pentru a nu părea exagerat de critică cu propriul meu popor, am să-ncep prin a-l scuza, înainte de a-l acuza cu vehemenţă. Risipa şi distrugerea îşi au probabil rădăcinile înfipte în sărăcie, lipsuri, foame (de orice) şi complexe de toate felurile. După o lungă perioadă de nevoi, cam cît toată istoria noastră de lungă, este inevitabil să nu te arunci precum găina-n boabe, în iluzia bogăţiei, să nu-ţi doreşti s-o risipeşti, s-o consumi tu pe toată, repede, repede, pînă nu se va termina de la sine.

Asta facem şi asta ne-ar fi motivaţia. Ne-am urcat pe scaun ş-am dat jos borcanul cu miere de pe raftul de sus. De teamă că cineva sau ceva ni-l va confisca iar, l-am păpat pe tot, cu tot cu maşini, case, plasme, ţoale, vacanţe şi multe portocale. Consumul a venit la pachet cu excesul şi cu (auto)distrugerea.

Din complexul sărăciei ne fălim acum cu risipa, pentru că sîntem bogaţi şi ne schimbăm maşina înainte de a se uza măcar moral, nu sortăm gunoiul, nici acasă, nici la serviciu, nu scriem pe hîrtie căcănie, reciclată, pentru că ne permitem coala albă, scrisă-ntr-un colţ şi apoi aruncată. Consumăm prin distrugere şi prin aruncare pe apa sîmbetei, pentru că ne permitem, pentru că sîntem avuţi fără să avem. Noi nu-nţelegem filozofia sacoşei din plastic, pentru că noi o sfidăm, e doar o amărîtă de geantă obţinută prin reciclare, un sehaş obosit, nici măcar de firmă.  Hm, noi ne permitem pungi de Mega, pungi de Bila, pungi de Lidl, pungi pe care să le folosim o dată, o singură dată ş-apoi la gunoi cu ele.

Dacă n-aţi înţeles, am scris despre vieţile noastre.

16.01.2016 Luna

Sau cum am fost răpită de omuleţii lăptoşi care locuiesc pe lună.

Dacă vreţi s-o luaţi ca pe-o fantezie, aşa să fie! Dacă vreţi să mă credeţi pe cuvînt că aşa s-a-ntîmplat, m-aş bucura, pentru că eu însămi nu mă prea cred.

S-a-ntîmplat pe vremea cînd eram – puţin spus – preocupată de chestii ezoterice/paranormale/spirituale/whatever. Probabil pentru că eram atît de prinsă în studiul şi experimentatul tuturor lucrurilor ciudate, efectele nu au întîrziat să apară, fie că erau reale sau numai închipuite. Dintre acestea am ales să povestesc azi despre o călătorie făcută într-o noapte pe Lună, călăuzită de nişte omuleţi lăptoşi cu aspect clasic de extratereştrii, cu ochii negrii şi mari, capul ţuguiat, piele ca de calamar. Este de la sine înţeles că totul a-nceput şi s-a sfîrşit în vis, astfel încît pot oricînd să mă eschivez de la a răspunde sincer şi clar unei întrebări tranşante, gen „Tu chiar crezi ce spui?”.

Era o noapte cu lună, plină şi-n fereastra mea cea fără perdele. O vedeam direct din pat, dormind cu faţa-n sus sau pe-o parte ş-am adormit privind-o. O priveam şi-i vedeam ochii exageraţi de mari, asemenea unui desen japonez, manga, cu zîmbetul resemnat şi trist, cu capul lăsat pe o parte, gata parcă să adoarmă şi ea. Eu iubeam oricum Luna, doar că, din noaptea respectivă, am început să-i iubesc şi micii ei locuitori. Sînt extrem de simpatici, aş putea crede că au chiar şi simţul umorului deşi nu prea am stat la taclale cu el, de fapt am comunicat numai telepatic, sînt prietenoşi, binevoitori şi total inofensivi. Aşa mici şi diafani cum v-am spus că sînt, au avut forţă să mă tracteze, unul de-un braţ, altul de celălalt, şi să poarte pînă la ei acasă, pe faţa nevăzută a Lunii. Aşa am avut ocazia să le văd locuinţele, care arată ca nişte blocuri bombardate, pline dă găuri, grote şi galerii, fără scări şi fără uşi. Probabil că nici nu au fost inventate, deplasarea lor făcîndu-se prin plutire. Nu am văzut niciun obiect, de unde am trans concluzia că şi postconsumismul le e străin.